Dorinţa cea mai mare a oricărui părinte este de a avea un copil sănătos. Dar ce se întâmplă când nu este aşa? Când copilul are o boală despre ale cărei cauze nu se ştie mai nimic? Cine este de vină? Cum poate fi ajutat acest copil? Sunt întrebări la care majoritatea oamenilor ridică din umeri şi spun că nu li se poate întâmpla lor. Ei bine, autismul este o afecţiune de care suferă 1 din 166 copii, la nivel european. Există la fel de mari şanse ca şi copilul meu sau al tău să aibă autism. De aceea, nu trebuie să întoarcem spatele acestei probleme, să fim ignoranţi şi să gândim egoist. Pentru că statul o face. Este suficientă această ignoranţă care vine din partea sistemului găunos în interiorul căruia se desfăşoară viaţa noastră. În plus, autismul este o afecţiune care, depistată la timp şi tratată, poate da înapoi, oferind oricărui individ şansa la o viaţă normală. Autismul este o boală caracterizată de scăderea capacităţii de a interacţiona pe plan social şi de a comunica, de comportament stereotip şi repetitiv cu simptome ce se manifestă de obicei înaintea vârstei de 3 ani. Aproximativ 75% din indivizii afectaţi manifestă şi handicap mintal. Ceea ce mulţi nu ştiu, sau nu vor să ştie, este că aceşti copii speciali, diagnosticaţi cu autism, sunt foarte inteligenţi şi, cu toate acestea, respinşi de societate. Pentru că ei trăiesc în lumea lor, nu ştiu să comunice şi, de cele mai multe ori, nu ştiu să vorbească, ceilalţi copii din parc îi ocolesc şi îi privesc ca pe nişte curiozităţi. Iar această atitudine vine, din nou, din firea noastră, pentru că nu suntem obişnuiţi să vedem dincolo de ceea ce este convenţional. Aşa am fost educaţi şi aşa, se pare că sunt educaţi şi copiii noştri. Educaţi de noi sau de sistemul în care trăim. Ei bine, aceşti copii speciali, cu cât sunt depistaţi mai devreme, cu cât sunt ajutaţi mai din timp, cu cât sunt acceptaţi mai repede de societate, cu atât au şanse mai mari de a se recupera şi de a fi integraţi, asemenea copiilor noştri normali, în societate. [HP] Cazul lui Răducu [/HP] În urmă cu câteva săptămâni, ne-a sunat la redacţie Mihăiţă Moldovan, un tătic care se interesa de colecţiile noastre educative de cd-uri şi dvd-uri. Din vorbă în vorbă, m-a întrebat dacă nu îi pot recomanda ceva şi pentru copii mai speciali. De exemplu, pentru un copil autist. Abia apoi am aflat întreaga sa poveste. Băieţelul lui, Răducu, a fost diagnosticat anul acesta cu autism. Fiind preocupată de acest subiect, i-am propus să ne vedem şi, cu această ocazie să-l cunoaştem şi pe Răducu, un băieţel de 3 ani, frumos ca o păpuşă şi foarte lipicios, contrar poveştilor pe care le-am tot auzit despre autişti. Povestea lui este absolut înduioşătoare, la fel cum este povestea întregii familii, greu apăsată de această dramă, dar care nu lasă nicio clipă să se vadă că ar avea o problemă. Uneori mă gândesc că marele noroc al lui Răducu este faptul că s-a născut într-o familie atât de frumoasă. Părinţi deschişi la minte, dispuşi să facă orice pentru el şi o surioară, în vârstă de 11 ani, normală, care îi acordă tot sprijinul şi iubirea frăţească de care cel mic are nevoie. Ba mai mult, Alexandra, surioara lui Răducu, este un copil atât de bun încât înţelege drama prin care trece familia sa şi renunţă la atenţia de care ar avea nevoie în favoarea fratelui să, îl ocroteşte şi îi oferă tot sprijinul său. Până la vârsta de 1 an, Răducu a fost un copil absolut normal care s-a dezvoltat armonios. „Chiar avea câteva cuvinte în vocabular şi începuse să ne imite asemenea oricărui copil. Ştiam cum trebuie să se dezvolte de la Alexandra. Nu ştim ce s-a întâmplat, însă, în jurul acestei vârste am constatat declinul. Răducu nu mai răspundea la numele său, nu mai avea contact vizual cu noi, devenea irascibil şi refuza să comunice cu noi”, mărturiseşte mama lui Răducu. Primul lucru pe care părinţii l-au făcut a fost să îl contacteze pe medicul de familie care le-a spus că este normal, că băieţii sunt mai lenţi în dezvoltare decât fetele şi, pentru a le spulbera orice grijă, le-a prescris vitamina D şi tonontil, un supliment de vitamine şi minerale pentru tonifierea organismului, pentru stimularea apetitului, înlăturarea oboselii şi a stresului. Părinţii au refuzat să-i dea copilului medicamente şi au fost cu Răducu la Spitalul clinic de psihiatrie Alexandru Obregia. Aici i s-a pus primul diagnostic de autism, iar părinţilor le-a fost recomandată terapia Aba. Părinţii nu au simţit nicio apropiere din partea personalului de la Spitalul Al. Obregia, motiv pentru care, zile întregi au stat şi au studiat pe Internet totul despre această afecţiune până ce au descoperit Asociaţia de Terapie Comportamentală Aplicată (ATCA) cu care au încheiat imediat un contract şi, după Paşte, anul acesta, Răducu a început terapia. „Două săptămâni am plâns, nu ne venea să credem, am căutat vinovaţi, până când am spus: STOP. Nu mai era vorba de noi. E vorba de copilul nostru. Trebuia să ne apucăm imediat de terapie pentru a-i oferi cât mai multe şanse de recuperare”, ne-a mărturisit tatăl lui Răducu. Şi aşa au făcut. În fiecare zi, timp de 4 ore, 2 ore dimineaţa şi două ore după-amiaza, Răducu face terapie cu două terapeute din cadrul asociaţiei ATCA. Când l-am vizitat, una dintre terapeute şi coordonatoarea proiectului erau acolo şi ne-au povestit că în numai 4 luni de terapie, Răducu a făcut progrese uimitoare. La început a protestat, nu a vrut să participe la aceste lecţii, însă, foarte repede s-a acomodat, iar acum ştie ce are de făcut. Cooperează foarte bine şi face progrese în fiecare zi. Are foarte multe şanse ca peste 4 ani să meargă la o şcoală normală, însă trebuie spus că este posibil ca la un moment dat să intervină din nou regresul în dezvoltarea lui. Părinţii fac chiar şi imposibilul pentru a-şi recupera copilul (doar terapia costă aproximativ 3.000 de lei lunar, fără a pune la socoteală materialele necesare), însă, se pare că totul rămâne oarecum „la mâna” lui Dumnezeu. Statul oferă o indemnizaţie de 500 de lei lunar şi câteva şcoli speciale pentru copii speciali, dar care sunt lipsite de personal calificat. Personalul calificat dornic să lucreze cu copiii lipseşte pentru că nu este motivat. Este un perpetuum mobile defect care se numeşte sistemul românesc.

[HP] Cazul lui Ahmed [/HP] Ahmed este un copil în vârstă de 14 ani, diagnosticat cu ADHD într-o formă severă. El a fost diagnosticat pe vremea când în România copiii cu dizabilităţi erau catalogaţi handicapaţi şi se trăgea linie. Mama lui Ahmed nu s-a împăcat cu această indiferenţă şi ignoranţă a sistemului românesc şi a deschis o grădiniţă particulară în ideea de a da o mână de ajutor copiilor şi părinţilor. A simţit că pentru copilul ei este deja prea târziu. Anul acesta în cadrul grădiniţelor Conil Kindergarden pe care le conduce a înfiinţat clase speciale pentru copii cu dizabilităţi: ADHA, sindrom Down, hiperkinezie şi retard mintal uşor, autism. Toţi aceşti copii se pot recupera şi integra în învăţământul normal. Ahmed nu a putut. El a fost dat la o şcoală specială unde profesoara de română îi cere să facă portretul Domnului Trandafir, deşi el nu poate fi atent nici jumătate de oră la lecţii. Iar pentru că deranjează orele, este trimis la ora de sport. Toate până ce mama i-a oferit câteva mici atenţii doamnei. De atunci, Ahmed poate participa la orele de română, deşi nu ştie să facă portretul Domnului Trandafir. Atât părinţii lui Răducu cât şi mama lui Ahmed fac nenumărate eforturi pentru a ajuta şi alţi copii speciali. Tatăl lui Răducu a înfiinţat o fundaţie şi speră în ajutorul a cât mai mulţi oameni, lansând rugămintea ca ei să redirecţioneze acei 2% din venituri, la sfârşitul unui an fiscal, bani cu care doreşte să ajute cât mai mulţi copii autişti. Mama lui Ahmed a înfiinţat aceste clase speciale în grădiniţa sa şi se implică financiar în ajutorarea şcolii speciale la care merge copilul său. Să nu rămânem cu impresia că doar ei sunt interesaţi să ajute, doar ei şi alţi părinţi de copii cu probleme. Cu toţii trebuie să punem umărul pentru că, repet, sistemul în care trăim nu ne oferă nimic, doar ne cere.